Articole

Obstacole în calea evoluției spirituale

Orice cale spirituală autentică presupune depășirea unor serii de obstacole și provocări care testează individul și care-l fac să evolueze, cu condiția de a le trece cu succes. În caz contrar el va rămâne blocat la nivelul actual și nu va mai putea merge mai departe, fiind condamnat să repete iar și iar aceleași greșeli. Unele din aceste obstacole sunt specifice fiecărei tradiții, în timp ce altele se manifestă indiferent de drumul urmat. O parte a acestor piedici sunt moștenite din regnul animal, altele sunt produse ale inconștientului, dar majoritatea sunt rodul personalității noaste conștiente.
Originea acestora din urmă este adânc înrădăcinată în natura umană și numai printr-un proces de rafinare internă pot fie ele depășite. Dar mai întâi trebuie conștientizate. Aceste obstacole sunt numeroase și este mai util să tratăm cauza decât efectul, așa că vom enumera doar câteva, în scop argumentativ și nu cu intenția de a le trece în revistă pe toate. Ele au la bază cinci cauze fundamentale.

a) Prima dintre acestea este neștiința, care la rândul ei se poate manifesta sub diverse forme, precum ignoranța, neameliorarea cunoașterii, necunoașterea adevărului care transcede percepțiile minții și ale simțurilor în funcționarea lor normală. Ca urmare a acestei diminuări, rămânem aserviți prejudecăților și obiceiurilor conștiintei noastre naive. În felul acesta ajungem ușor la predicții false sau deducții eronate.

Pentru depășirea acestui obstacol trebuie să dobândim viziune, iar pentru asta trebuie să ne folosim inteligența pentru a vedea unificarea contrariilor. Mai întâi, acestea trebuie considerate ca fiind separate unul de celălalt, iar apoi, cu înțelepciunea dobândită în urma experienței lor, acestea pot fi percepute ca un întreg. Această cunoaștere poate fi accesată continuu, reamintindu-ne constant de acest principiu, până când devine un obicei și începe să calmeze mintea prin el însuși.

Dar acesta trebuie să fie adevăratul țel către înțelegere, nu autosugestia, care este o cale periculoasă către cunoaștere, ducând în final la deziluzie și orbire totală, deși la suprafață poate părea sigură. Căile emoției și rațiunii, atunci când sunt luate separat, nu pot duce niciodată la îndeplinirea scopului individual și chiar și în succesul lor aparent, în realitate duc departe de acest țel. Doar atunci când sunt unite ele pot fructifica. Și la fel cum autosugestia este periculoasă în orbirea ei, în același fel este și intelectualizarea periculoasă în surzenia ei.

Lucrarea presupune unificarea celor două, a intelectului și a emoției, dar înainte că ele să fie unite, ambele trebuie mai întâi purificate. Dacă emoția e mai puternică într-o persoană, aceasta va auzi înainte să vadă; va auzi cântecul naturii și va simți vibrația acesteia. Dacă pe de altă parte, intelectul este mai puternic, atunci el va vedea mai devreme; va vedea cum totul este construit și înlănțuit într-un mod minunat, cum secretele naturii se revelaza unul după altul în fața lui. Idealul este acela de a vedea și a auzi, de a înțelege și de a empatiza simultan în interacțiunea cu Universul.

b) A doua dintre aceste cinci cauze este identificarea cu ego-ul, senzația pe care o are omul cum că el ar fi acest “eu” evident, care-i susține experiența, care constituie esența și fundamentul “real” al ființei lui. Ego-ul este deseori numit și falsul sine pentru că ne orbește și ne îndepărtează de la adevărata noastră natură, ne dă impresia că în această scenă a vieții noi suntem personajele, și nu actori care doar interpreaza pe moment un rol sau altul. Atunci când cineva își proiectează experiențele spirituale asupra eului, cu timpul va ajunge să se considere pe sine sursa acelor experiențe, când în realitate el este doar un receptor. Ego-ul este mereu în căutare de rezultate rapide și gratificare imediată, reflex care este total nepotrivit pentru cineva care urmează o cale spirituală.

Cramponarea de eul propriu și concepția noastră concretă, uzuală despre ceea ce este eul nostru, capitularea spontană în fața preferințelor și aversiunilor ce ne călăuzesc zi de zi pe drumul nostru și care, mai mult sau mai puțin inconștient, constituie cele mai îndrăgite ingrediente ale naturii noastre - iată obstacolele.

c) A treia capcană este atașamentul, care se poate manifesta prin simpatie, interes, sau afecțiune de orice fel, față de concepte, lucruri, acțiuni, senzații. Să te agăți de ceva pe drumul tău înseamnă să te oprești sau să-ți încetinești călătoria. Există momente în calea unui ocultist când simte cu adevărat că a ajuns pe o treaptă superioară și a dobândit o cunoaștere neaccesibilă neinițiaților. Însă treapta actuală nu e ultima, e doar una dintr-o infinitate, iar în momentul în care consideri nivelul actual ca fiind ultimul, atunci se stinge orice șansă spre evoluții viitoare. Atașamentul omului față de concepte abstracte, pe care nu le înțelege rațional, creează puternice conflicte interioare care deseori îi sufocă potențialul. Să te agăți de o metodă, să confunzi mijlocul cu scopul este un efect al acestei cauze.

d) A patra cauză este paradoxal sau nu, lipsa de înclinație, dezgustul, aversiunea, repulsia, ura. Ura are același fundament psihologic ca și iubirea, astfel că atunci când urăști un lucru ajungi să te legi, să te atașezi fără să vrei de acel ceva. Dacă într-o anumită etapă a călătoriei tale se întâmplă să urăști o anumită filozofie, religie sau cale spirituală, acest fapt te poate reține de la evolua mai departe. Numai în momentul în care ajungi să vezi și frumusețea care se găsește într-o cale sau într-un sistem ezoteric aparent opus (sau chiar adversar) celui practicat de tine, abia atunci poți să-ți continui drumul.

Cineva ar putea spune că o soluție de compromis ar fi dezgustul, blazajul, însă acesta duce la o pierdere a vitalității, a sensului, duce la imposibilitatea de a mai cultiva sentimente. Se poate spune că un artist trebuie să gândească ca un ocultist și un ocultist trebuie să gândească ca un artist. Artiștii dau sens, în timp ce nonartiștii tind să reducă totul la banalitate și pare că nimic nu îi impresionează. Pentru ei transcendentul tinde să devină ceva neînsemnat, o pierdere de vreme, ceva ce nu merită atenție, lucrurile importante sunt cele materiale, spiritualului nu îi dau atenție pentru că nu-l pot valorifica.

De-a lungul călătoriei sale, ezoteristul se poate folosi de o serie de vehicule, care cât timp sunt percepute ca mijloace și nimic mai mult, îl vor ajuta și-l vor propulsa mai departe.

La fel cum un bun actor își joacă perfect rolul, fără a se identifica apoi cu rolul jucat, la fel și un ocultist trebuie să se imerseze în sistemul pe care-l practică, să fie absorbit pe moment de rolul pe care-l întreprinde, să trăiască și să experimenteze din plin nivelul pe care se află. În caz contrar, el nu-și asimilează și nu-și integrează o serie de experiențe care-i sunt indispensabile pentru evoluția sa viitoare. Astfel el va acumula o serie de lacune care cu timpul se vor aduna și-l vor opri la un moment dat de la a merge mai departe. Săritul peste etape este un efect al acestei cauze și este un comportament din ce în ce mai des întâlnit din păcate. Orice maestru a fost cândva un naiv și un neofit, și numai trecând printr-o serie lungă de transformări succesive, graduale a putut el ajunge în stadiul actual. Dacă un neofit își închipuie că va ajunge maestru imitând discursul, ideile și tehnicile maestrului, se înșeală amarnic. Experiența este factorul formator, și aceasta nu poate fi înlocuită cu nimic altceva.

e) A cincea cauză e cramponarea de viață ca de un proces care ar putea continua la nesfârșit. Fiecare entitate cauzală, dorind să continue în veci, evită să se gândească la propriul său caracter tranzitoriu și refuză să ia aminte, jur-împrejurul său, la numeroasele simptome ale inevitabilității morții pentru toate cele ce sunt. Din adâncurile naturii fiecărei ființe vii răzbate parcă un strigăt universal: De n-aș înceta să exist! De-aș putea spori necontenit! Față-n față cu moartea, aceasta e suprema dorință, chiar și la cei mai înțelepți. Însă moartea este un proces natural, vitalizant și trebuie văzută ca pe o poartă către noi experiențe.




Aceste cinci mari obstacole sunt generate involuntar și continuu, izvorând sub forma unei scurgeri neîntrerupte din sursa ascunsă a existenței noastre cauzale. Ele fortitifică substanța eului și-i construiesc necontenit rama iluzorie.

În acest scop e necesară o nimicire decisă nu numai a personalității umane conștiente, ci și a pulsiunii animale inconștiente care susține personalitatea - forța vitală oarbă, prezentă atat în vierme, cât și în înțelept, care se cramponează cu aviditate de existență. Căci numai atunci când aceste două sfere ale rezistenței naturale (cea morală și cea biologică) au fost sfărâmate, poți experimenta, ca miez al ființei tale, acea esență izolată de strigătele vieții și de fluxul constant al schimbării.



Ultima actualizare: 17.01.2014